Archive for the 'Trips' Category

Jardí del Túria

Monday, August 25th, 2008

Suna precum un orasel sau un personaj de origine elfa din universul Lord of the Rings al lui Tolkien, nu? De fapt, inseamna Gradina Turia si este un imens parc, lung de vreo 10 km si ceva, care taie Valencia in doua.

In diverse discutii purtate cu numerosi prieteni despre sumbrul nostru oras si cum am putea sa transformam broscoiul hidos in printesa fermecatoare, mi-am sustinut intotdeauna ideea ca unul dintre cele mai misto lucruri care i s-ar putea intimpla Dimbovitei ar fi sa fie secata cu desavirsire, iar spatiul cu pricina sa fie transformat in promenada, un culoar umplut cu parcuri, flori, copacei, statui, galerii de arta, cafenele + unde este cu adevarat necesar, spre exemplu de la Piata Eroilor la Piata Unirii sa se extinda (fara a minca de tot fosta albie) cu inca o banda, pe fiecare sens, soseaua. Operatiunea cu pricina, desi ar costa ceva bani, nu este tocmai imposibila tinind cont de faptul ca peste 70% din debitul Dimbovitei este subteran.

In plus, felul in care este exploatata apa acum este deplorabil. Adica, hai sa fim seriosi - Dimbovita nu este nici Sena, nici Tamisa, nici Nilul, nici Dunarea. Nu este decit un scuipat de canal nenavigabil cu apa jegoasa cuprinsa intre doua betoane. La ce ne foloseste? In afara de faptul ca vara mai vezi citiva puradei de etnie rroma (adica tigani) care se scalda in buricul orasului la putza goala… La absolut nimic!

Pina la mijlocul secolului trecut, Valencia era strabatuta de fluviul Turia. Albia acestuia, navigabila, era lata precum Sena la Paris sau Dunarea in Budapesta, iar Turia era exploatat la fel de frumos. In 1957 insa, fluviul a iesit din matca si a produs o inundatie devastatoare: pentru citeva saptamini, orasul a fost scufundat efectiv sub ape - in unele locuri, adincimea acestora ajungind la 5 metri! Municipalitatea valenciana a hotarit imediat ca masura de siguranta devierea completa a cursului fluviului. In prezent, acesta nici nu mai intra in oras, varsindu-se in Mediterana pe la marginea Valenciei.

Ce au facut arhitectii cu albia goala a fluviului? Jardí del Túria - o gradina imensa, un parc luxuriant cu palmieri si plante exotice, cu locuri generoase de joaca, cu centre sportive gratuite, in aer liber, circuite pentru biciclisti si amatori de jogging, sali de concerte. De asemenea, la inceputul anilor 90, doi arhitecti au avut viziunea geniala a Orasului Artelor si Stiintelor (despre care puteti citi si in postul precedent) - construit in extremitatea estica a fostei albii. Cind am ajuns in Valencia, nu cunosteam aceasta poveste si am ramas tare surprins cind am vazut poduri uriase ce traversau un colosal fluviu… de verdeata! Chiar nu vad de ce un astfel de (eco)proiect nu ar putea fi implantat, pastrind proportiile meschinei Dimbovite, si in Bucuresti?! 

Valencia cea veche

Monday, August 25th, 2008

Orasul Artelor si al Stiintelor, Ciutat de les Arts i les Ciències (cum i se spune in valenciana), este un complex futurist care te lasa la propriu cu gura cascata; mie mi-a dat straniul sentiment ca sunt protagonistul unui film SF, ca ma aflu pe alta planeta - o planeta populata de o civilizatie mult mai avansata decit cea umana. Creatiile naucitoare ale arhitectilor Santiago Calatrava Valls si Félix Candela - Muzeul stiintelor Príncipe Felipe, cinematograful si planetariumul L’Hemisfèric, parcul L’Oceanografic, gradina L’Umbracle si Opera Reina Sofia - sunt absolut fabuloase, constituind, probabil, cea mai titrata lucrare arhitectonica contemporana. In momentul in care le-am prezentat in revista Descopera, in urma cu vreo 3 ani, imi venea greu a crede ca undeva in lume chiar exista cladiri care sa concureze in design si grandiozitate cu cele din capitala universului Star Wars, Coruscant. Iar cind le-am vazut cu proprii ochi, a fost un fel de dream come true

Cu toate acestea, desi in Ciutatm-am simtit tare bine, cu mult mai tare mi-a placut in orasul vechi, in centrul istoric. Destul de greu de explicat asta. Desi proportiile sunt altele, ginditi-va la Paris si la cartierul La Défense. Si La Défense arata futurist si este un complex misto; totusi, nu am auzit pe absolut nimeni sa zica ca iubeste Parisul pentru La Défense, ci pentru turnul Eiffel, Luvru, Notre-Dame de Chartres sau Champs-Élysées si “atmosfera romantica” pe care conjunctia acestora o creeaza. Cam asa stau lucrurile si in Valencia. Desi Ciutat… este deja parte integranta si, spre deosebire de La Défense, simbol-cult al orasului, farmecul Valenciei nu sta numai in el. Calatrava s-a folosit genial de o oportunitate: albia secata a fluviului Turia, insa daca i se dadea ocazia, cred ca putea face asta, cu aproape aceleasi rezultate, oriunde altundeva in lume.

Ce are, asadar, Valencia cea veche, centrul istoric atit de fermecator? Si la Paris si la Viena si la Londra si la Roma si in alte mari orase europene, cladirile istorice au fost si sunt conservate foarte bine. De altfel, cultul europenilor pentru trecut constituie si una dintre marile diferente stilistice intre o metropola sluta si sinistra, precum Bucurestiul si una armonioasa, cum este oricare dintre cele enumerate mai sus. Cu toate acestea, Parisul, Viena, Londra si Roma sunt, nici mai mult, nici mai putin decat niste orase moderne cu centrul istoric conservat. Valencia mi-a lasat strania impresie ca este un oras modern, in care coexista in paralel si orasul vechi.

Cladiri inalte si colorate, un paienjenis de stradute foarte inguste precum cele din Napoli, multe turnuri, catedrale, bazilici si palate medievale, statui, taverne in care maninci in voie feluri traditionale precum octopus si sepia prajita si paella si bei o bere nefiltrata sau un vin rosu, o atmosfera exotica si inedita pe care am mai intilnit-o doar in Barcelona, data de imbinarea inedita intre arhitectura europeana veche, gotica si izul mediteranean al palmierilor si al florilor dintre cele mai neobisnuite - toate acestea plus inca ceva, nedefinit, care, in ciuda faptului ca nu vei vedea saltimbanci si imitatori pe strada, iti da sentimentul ca centrul istoric este viu si nu conservat constituie mare parte din farmecul Valenciei. Cel putin, asa am simtit eu in cele 5 ore in care l-am cutreierat in lung si in lat.

Un baiat de treaba: Nelson Piquet

Monday, August 25th, 2008

Nu este el tocmai cel mai bun pilot de F1, dar e inca foarte tinar (23 de ani) si are mult potential (in fond, acesta este primul an in care are statut de pilot cu norma intreaga, la Renault, dupa ce anul trecut fusese pilot de teste). Cu toate astea, se bucura de un statut comparabil cu cel al unei vedete: lumea sare (la propriu) sa faca poze cu el si sa-i ceara autografe si, probabil, daca se va tine de treaba si va avea norocul ca echipa sa de mecanici sa-i puna la dispozitie un bolid competitiv, va ajunge la fel de bun precum tatal sau. Spre deosebire de colegul sau, Fernando Alonso, care vineri, la prinz, a fugit efectiv de mine si de un amic jurnalist ceh, refugiindu-se intr-un lift, Nelson Piquet (Jr.) a stat de vorba cu noi, a facut poze, ne-a dat autografe - desi, cel putin in cadrul lojei Renault ING din clubul Paddock, nimeni nu facea vreo diferenta intre el si dublul-campion mondial Alonso.

Cei de la ING ne-au tinut in puf la Valencia: am stat la hotelul Westin, o fosta inchisoare transformata in cel mai luxos si fitzos stabiliment de 5 stele din oras, am avut invitatii VIP la Paddock, am luat masa in cel mai vechi si mai bun restaurant cu specific pescaresc&fructe de mare din oras, La Pepica (restaurantul preferat al lui Ernest Hemingway, de exemplu). Paradoxal, m-am indragostit de Valencia mai degraba datorita orasului vechi, centrului istoric, decit futuristului Ciutat de les Arts i les Ciències, dar despre asta o sa scriu intr-un post separat, mai incolo. In alta ordine de idei, fetele din Valencia nu sunt la fel de nasoale precum restul gagicilor din Spania (genul picioare butucanoase, 3 rinduri de sprincene si mustata), dimpotriva! au toate un numitor comun care eclipseaza orice altceva: sanii rotunzi, fermi si exagerat de mari, amanunt cu care nu prea am reusit sa ma obisnuiesc. Si… da, la plaja, 90% sunt topless! :P

Fuck Bulgaria!

Wednesday, August 20th, 2008

Bulgaria nu mai este cea fost. Daca o fi fost vreodata, eu nu am de unde sa stiu, pentru ca anul asta am fost pentru prima oara pe litoralul vecin si prieten. Vorba vine. Cu exceptia Balcicului, care arata foarte sic, precum un mic si stravechi orasel mediteraneean, Albena si Nisipurile de Aur sunt mari tzepe (anul acesta). Preturile sunt foarte mari, serviciile proaste, iar la Albena este acelasi jeg precum pe plaja de la Costinesti. Bulgarii de acolo nu au auzit de curatatul nisipului si nici de strinsul algelor. La Nisipurile de Aur era superaglomerat, iar preturile in raport cu calitatea (sic!) serviciilor nesimtit de exagerate. Cea mai mare descumpanire a venit din faptul ca mi-am dat seama ca intre Nisipurile de Aur si zona de fitze din Mamaia nu e absolut nicio diferenta. Asadar, nu va mai luati dupa toti binevoitorii care va invita sa va faceti concediile in Bulgaria. O zi sau doua la Balcic sunt suficiente. In Turcia sau in Grecia, la aceeasi bani (1.000 de euro de familie pe saptamina, all inclusive, 5 stele) veti gasi conditii & servicii mult mai bune. Sau, de ce nu, ati putea alege sa petreceti o saptamina la Moscova. Chiar merita!

Stranger in Moscow

Ce vom face in Rusia?

Sunday, July 27th, 2008

Maine dimineata, la 9 fara 5 minute, impreuna cu Catalin, pornesc cu avionul spre Moscova. Ajungem acolo la 12.25 ora locala. In principiu, la aeroportul Sheremetyevo - care cica e foarte aglomerat (a fost conceput pentru un tranzit anual de 9 milione de pasageri, dar, de fapt, sunt 12 milioane de oameni care vin si pleaca de aici), motiv pentru care nu prea se respecta programul - ar trebui sa ne astepte un taximetrist basarabean. Tot in principiu, pentru 60 de euro, moldoveanul ar trebui sa ne duca la Piata Rosie, apoi la gara de unde, noaptea, pe la 10 si ceva, trebuie sa luam Transsiberianul. De undeva de linga gara ar trebui sa ne aprovizionam cu apa si, eventual, ceva alimente.

Calatoria cu Transsiberianul va dura 3 nopti si 2 zile; miercuri noapte/joi dimineata, suntem in Novosibirsk, in capitala Siberiei, undeva aproximativ in centrul Rusiei, la mijlocul distantei dintre Moscova si Vladivostok. Transsiberianul este cea mai lunga cale ferata din lume: 9288,2 kilometri - traverseaza Volga, muntii Urali si Taigaua Siberiana, unind Europa cu coasta asiatica a Pacificului. Motivele pentru care macar odata in viata ar trebui sa intreprinzi o astfel de calatorie sunt multe, ma voi opri doar la punctele (7) si (8) de pe site-ul Waytorussia:

(7) It is a great opportunity for relaxing and reflecting: you will have much free time for mental activities.
(8) Now, if you don’t feel like thinking too much, you can also join in some Russians in the train, and have the longest ever vodka party in your life

Dupa cum observati daca intrati acolo, dupa (5), punctul (6) nu exista, prin urmare recomandarea este candida si genuina - a fost facuta de cineva care chiar a avut o apriga calatorie mentala printre meandrele vodcii. :D Dincolo de asta, mentala au ba, o calatorie cu Transsiberianul e o experienta din aia once in a lifetime, si sunt fericit ca o fac.

In gara din Novosibirsk vom ajunge joi dimineata la 3. Trebuie sa luam un taxi - pe care-l vom gasi - si sa mergem la un butic non-stop pe nume Anushka (sau ceva de soiul asta), de unde luam cheia de la apartamentul pe care l-am inchiriat. Dormim citeva ore, apoi vizitam orasul si ne alegem locul din care vom realiza astro-shooting-ul de eclipsa. Novosibirsk este un important centru universitar, are cel mai mare teatru din Rusia, o multime de clinici, parcuri si monumente. La 20 de km de oras se afla Akademgorodok, supranumit si Silicon Taiga :-) , un orasel infiintat in 1950, in care traiesc numai oameni de stiinta, de la ciberneticieni si ingineri la sociologi si politologi. Se spune ca aici s-a inventat si s-a testat si perestroika, inainte ca Gorbaciov sa o adopte ca politica de partid.

Vineri, pe 1 august, vom fi dedicati 100% observarii si fotografierii eclipsei totale de soare. Unde va avea loc asta, n’as putea sa va spun: prognoza meteo arata acum ca in Novosibirsk va fi partial senin; daca chiar asa va fi cazul, avem inchiriata o masina care ne poate duce pe o raza de 100-150 de km primprejur spre un loc cu cer de cristal. Ma rog, noi speram ca o sa fie ok. Daca toate merg bine, vineri seara ne suim in Transsiberian si pornim spre Moscova.

Mi-as dori tare mult sa fac live blogging de la treaba asta, mai ales ca, gratie lui Victor, am un Panasonic Toughbook in teste (alegerea fireasca pentru o expeditie siberiana). Cu toate astea, mi-e teama ca ne vom conecta la net cel mult odata, in Novosibirsk si asta numai daca siberienii le au cu wireless-ul. Asadar, va uram наилучшие пожелания :D adica numa’ bine!

California dreamin’

Monday, June 16th, 2008

As fi spus ca acest post este un fel de tigara de dupa… dar m-am lasat de fumat. Si nu e dupa…, ci dupa… California, care e chiar mai dupa decit dupa. :) Nu mai stiu unde naiba am citit cindva, mai demult, ca dupa extaz esti cuprins de o profunda melancolie. Poate ca tocmai de aceea, majoritatea barbatilor aleg calea mai usoara - respectiv sa adoarma, decit sa cada prada emo-sentimentelor. De adormit, am adormit si eu, insa mai tirziu, datorita diferentei de fus orar care m-a cam dat peste cap - inca functionez dupa ora Coastei de Vest, ceea ce se traduce prin faptul ca sunt superenergic pina la 6-7 dimineata (de dormit, nici nu poate fi vorba in cursul noptii), dupa care sunt cuprins de o blegeala completa pina pe la 3-4 dupa-amiaza. Comandorul Tase, care a zburat prin toata lumea, imi zicea ca voi avea nevoie de 10 zile ca sa ma readaptez la fusul orar (si la mediul de viata, as adauga eu) din Bucuresti. A dracului treaba! cind am ajuns in San Francisco, m-am adaptat fara nicio problema din prima zi.

California e ca un virus. Unul foarte incapatinat, cu evolutie rapida si care-ti patrunde adinc in suflet. Cit timp am fost acolo, am avut senzatia ca, pur si simplu, ma aflu pe alta planeta. Prin comparatie cu realitatile de aici, am crezut ca am in fata ochilor o societate si o lume perfecta. Orice caine care scapa din lesa, o ia la fuga si crede ca tot pamintul e al lui. (Nu stiu de unde mi-a venit asta, nu sunt dinamovist. Damn it!). Evident, California nu e deloc perfecta. Problema este ca noi nu vom ajunge niciodata acolo, deoarece imperfectiunile noastre - sociale, politice, administrative, morale - sunt colosal mai proeminente decit imperfectiunile lor, iar asta chiar iti da acel sentiment de melancolie (amara) de care vorbeam mai sus plus feelingul de sorginte populara “asa-mi vine cite-un gind, sa merg pe paduri cintind”, din filosofia bastinasa a datului cu cutitul in piatra. Cintind asta, in cazul de fata.

Paminturile sfintilor

Saturday, June 14th, 2008

Impreuna cu Andrej si Marcin, doi colegi polonezi, am luat un bus din Santa Clara, apoi un metrou/tren usor, de suprafata, din Mountain View. In California, absolut toata lumea are masina – mijloacele de transport in comun sunt folosite fie de copii si adolescenti, fie de oamenii de cea mai modesta conditie sociala, cei mai multi emigranti. Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea), sunt tipi si tipe de treaba. Am mers cu trenul vreo 20 de statii, vreme de o ora, timp in care am vorbit cu unii si cu altii. Lucrau la spatii publice, erau manipulatori de marfa, gunoieri, muncitori pe santier,  cei mai fericiti – ospatari si casieri. Afara era foarte cald si uscat, insa in metrou aveam aer conditionat, odorizante si era foarte curat. De altfel, in vagon erau 4 videocamere de supraveghere. Un nene care statea linga mine a adormit si i-am facut poza in timp ce sforaia cu gura cascata.

Imediat dupa ce l-am fotografiat, au sarit trei americani pe mine. O tanti, pe la 35 de ani, rizind copios: “Woow! Nu-mi vine sa cred. L-ai pozaaat, nuuu?’” Al doilea, un domn mai in virsta, ma priveste dezaprobator: “Tinere, nu e frumos ce ai facut.” Un mulatru tinar, dragut si musculos: “Wooow! Ai o camera digitala, nu?”. Apoi tanti ride in continuare si zice ca  o sa fie atenta ca si ea adoarme din cind in cind in tren, nenea ma intreaba daca port camera aia cu mine peste tot si fac poze la “bietii oameni”, tinarul imi cere aparatul sa se uite la el. Zic: imi cer scuze daca am fost nepolitios, dar sunt jurnalist si sunt strain, sunt din Romania. Ii dau mulatrului camera sa se joace cu ea, in timp ce ceilalti doi, plus alti cinci, pintre care 2 grasute, o chinezoiaca si o indianca, care s-au strins ca la urs in jurul nostru, incep sa ma bombardeze prietenos cu intrebari. Le explic ca am fost invitat de Intel la o conferinta, moment in care se schimba radical situatia – sunt asociat imediat cu the white collars din Silicon Valley si toti, inclusiv nenea in virsta, incep sa-mi vorbeasca foarte respectuos si retinut. Spre surprinderea mea, tanti stie ca Romania se afla in estul Europei, dar are dubii daca suntem latini sau slavi. Incep sa le zic eterna poveste cu tatucii natiunii, Decebal si Traian, si ca numele nostru vine de la capitala Imperiului Roman, faza la care toti scot excalamatii de apreciere.

Trenul intra in San Jose. Mulatrul ne zice ca e nu-stiu-ce sarbatoare intr-un parc din downtown, cu bere si mincare gratis si cinta mai multe formatii, printre care si Linkin Park. Cobor cu polonezii in prima statie din centru si raminem un pic descumpaniti. San Jose nu e in Silicon Valley – iar acest lucru se vede: pe strazi e putina mizerie, negri, hispanici sau skinheads umbla in gasca, prin the hood, pe la fiecare colt de strada e plasata vigilent cite o masina a politiei (primele 911 cars pe care le vad de cind am ajuns in US), aud injuraturi si certuri, ne intilnim cu homelesi si cersetori. Orasul ni se pare contradictoriu – ar fi avut toate sansele sa fie o asezare frumoasa: are citeva cladiri vechi, coloniale superbe, multe spatii verzi cu flori si palmieri, hoteluri  cu istorie si localuri de lux din secolul XIX, basilica sfintului Francis… dar parca ii lipseste ceva… nu stim exact ce. Ajungem in parcul cu sarbatoarea, unde e strins puhoi de lume intinsa pe iarba. Se da bere si hotdogs gratis, din partea primariei. Pe scena se produc niste tineri rockeri care cinta fals si prost, dar lumea ii aclama. Ma distreaza ca vad o multime de batrini sau mame cu copii mici sau grupuri de negri hip-hoperi, oameni care in capul meu nu ar avea ce sa caute la o cintare rock. De asemenea, sunt prezente o multime de persoane in carucior.

Ma impresioneaza un tinar negru care este paralizat de la git in jos. Are un carucior special, pe care il dirijeaza din miscarile capului. A venit singur la sarbatoare. In Statele Unite este posibil asa ceva – tututor persoanelor care sufera de diverse dizabilitati le-au fost create absolut toate conditiile pentru a se simti confortabil cind ies in lume, pentru a fi active in societate, in comunitate. In Romania mai avem multe de facut pina cind sa ajungem aici. Foarte multe. De fapt, in Romania mai avem foarte multe de facut pentru a ajunge oriunde pentru ca, dupa cum se misca lucrurile, desi suntem pe un drum, nu avem nicio directie. Ceea ce e ca si cum am merge nicaieri. Dar asta e alta discutie.

Pe la 8 fara un sfert, in strigatele mamicilor, bunicutzelor, ale tzincilor, ale spaniolilor mustaciosi si ale negreselor plinute (si cu tzitze mari!), s-a produs momentul mult asteptat – pe scena s-au urcat Linkin Park. Am stat 20 de minute, ne-au placut tare mult, dar pentru ca aveam mult de mers pina la hotel si nu eram siguri pina la ce ora circula bus-ul si trenul care ne trebuiau,  am pornit inapoi spre Santa Clara, spre doamnele si domnii white collars care dintr-un paradis retras, cu circuit inchis, dirijeaza industria de IT din toata lumea. Pe drum, la apus de soare, privind muntii galbeni din zare, am meditat la toate numele de sfinti si sfinte crestine care impinzesc oraselele si asezarile din California si daca ei sau ele s-au gindit macar odata ca vor ajunge sa patroneze niste paminturi si o lume despre care, in vremea lor, nici nu s-ar fi putut concepte ca (va) exista…

America XXXL

Tuesday, June 10th, 2008

Aici totul este mare: strazile, masinile, casele, oamenii. Maxima gigantismului: pina si bauturile energizante se vind la 1 litru. De asemenea, mi-am cumparat niste slipi pentru piscina. Nu puteam sa-i probez, asa ca i-am ales din ochi. Am luat circumspect masura L (in conditiile in care in Romania/Europa tot ceea ce este sub XXL ma stringe si-mi este mic). Slipii mei americani L imi sunt al naibii de largi - era sa ramin de citeva ori in fundul gol, in timp ce inotam. La cina am savurat o friputura de vita, un steak traditional. Am lasat infrint si rusinat peste jumatate de portie in farfurie, pentru ca explodam daca infulecam mai mult.

Am vrut sa ma duc in vizita la Yahoo. Am pornit eu agale de la hotel pe la 4 si ceva dupa-amiaza. Strazi uriase, cu 3 benzi pe sens, palmieri, floricele si din 15 in 15 minute, cite o cladire corporatista cu design futurist, izolata intr-un rai de verdeata. Totul curat si frumos, numai ca, la vreo 20 de minute dupa ce am pornit la plimbare, mi-am dat seama ca ceva e total in neregula. Eram singura fiinta vie care mergea pe jos oriunde puteam sa privesc cu ochii. Americanul din California s-a nascut probabil cu mainile pe volan - m-am plimbat vreo 2 ore si jumatate: nu am mai dat de nimeni perpedes. Nici traficul nu era prea vioi, asa ca din cind in cind eram cuprins de senzatii stranii de Vanilla Sky sau I am Legend. Cind mai trecea cite o masina, aia dinauntru holbau ochii la mine ca la un extraterestru, iar de citeva ori am fost claxonat (desi eram pe trotuar), fara sa inteleg de ce. Damn! :D

Am ajuns la Yahoo - un dreptunghi de sticla si metal - tocmai la 5 minute dupa ce se inchidea programul cu publicul. Cladirea are 2 intrari Visitors Entrance si Employees Entrance. Prima are 4 usi uriase si te introduce intr-un atrium futurist si digital cu pereti full de plasme gigantice, decoratiuni suprarealiste si logo-ul companiei mare cit o casa. La o receptie uriasa era o negresa draguta cu tzitze mari care mi-a explicat ca am ajuns prea tirziu si mi-a dat o carte de vizita, invitindu-ma sa trec si maine. M-am invirtit pe acolo si am patruns si pe intrarea angajatilor. O usa mica, obisnuita ca dimensiuni, care te duce direct la 6 lifturi supravegheate de un negru musculos care m-a si poftit afara. M-am intors la hotel avind senzatia ca plutesc / visez intr-un paradis pustiu si abandonat. Fara o masina, macar inchiriata, esti mincat aici - fiecare element al oraselului e la foarte mare distanta fata de celelalte. Am inteles ca in afara de marile aglomerari urbane din California, gen San Diego, Los Angeles sau Frisco, toate asezarile sunt asa.

In Silicon Valley

Tuesday, June 10th, 2008

La aeroport in SF sau Frisco (asa ii zic pilotii la San Francisco), m-a asteptat un nene inalt, musculos, cu ochi verzi si reci de killer si mustata neagra pana corbului. Ar fi facut parte cu brio din distributia No Country For Old Men, in tabara mafiota, evident. Hitmanu’ asta, imbracat la costum negru 4 ace, m-a preluat pe mine si pe 2 francezi si ne-a condus la o limuzina de ne-au picat fetzele. Hitmanu’ si limuzina erau Black Tie (de altfel, masina e cea pe care o vedeti pe homepage). De la SF la Santa Clara am facut 45 de minute, desi pe program era trecuta o ora si jumatate. Highway-ul spre LA, 5 benzi pe un sens + 1 de siguranta, era insa liber si se circula lejer cu 100 de mile pe ora (160 km/h). Pe drum am vazut toate masinile-cult din imaginarul colectiv pe care-l avem despre America: school bus-uri, o mie de papuci Dodge tunatzi in cele mai nebune feluri, dubitze de hippioti si truckuri uriase 18 wheels. In rest, din mersul masinii, California e verde, curata si vioaie, cu soare si un cer de un albastru de parca l-ai fi masluit in Photoshop.

In Santa Clara prima cladire de care am dat cu nasu a fost sediul McAfee - 2 cuburi maro + sticla imense, apoi HP si Yahoo. E funny aici pentru ca sunt multe spatii verzi cu gradini, iar florile sunt amenajate in forma logourilor companiilor… ceea ce pare un pic penal. Ne-am cazat intr-un complex Marriott foarte linistit, cu palmieri, gradini si piscine. Pentru ca eu si francezii suntem primii care am sosit la Intel Research Day am intrebat-o pe o tanti de la receptie de sanatate, adica daca stie ceva de event (care incepe de abia pe 11 - cind scriu aceste rinduri, in SUA e inca 9). Am aflat ca pe 10, la 7 seara avem cocktail si cina festiva cu managementul Intel, pina atunci program de voie. Tanti de la receptie mi-a dat un print cu toate treburile care se tin maine la Marriott, print pe care mi-a incercuit cocktailul nostru. In rest, la hotel, in cursul zilei au loc urmatoarele evenimente: Mobile Solutions, Shoretel, Webex, NSCAA Premier Diploma, Yahoo Party, nVidia meeting, IBM cocktail, Microsoft Local Awards. Mda. Suntem in Silicon Valley.

Pe drum spre California

Tuesday, June 10th, 2008

Pentru ca luni de dimineata a fost o ceata foarte puternica la Paris, toate zborurile inspre Charles de Gaulle (CDG) au fost aminate cu o ora. Am ajuns asadar in Franta la 9.30 ora locala, in loc de 8.30, iar transatlanticul spre San Francisco era programat sa decoleze la 10.15. A fost un pain in the ass sa gasesc terminalul 2E si gate-ul care-mi trebuia, E34, intrucit CDG este de citiva ani intr-o operatiune de continua restructurare & extindere si nici macar personalul aeroportului nu mai intelege mare lucru – am fost indrumat gresit de 4 ori, indicatoarele sunt puse d’ampulea si lipsesc tocmai acolo unde ai mai mare nevoie de ele. Am alergat ca la proba de viteza de la un terminal la altul si, in cele din urma, dupa trainice momente de panica mintala, ura viscerala si disperare metafizica, m-am imbarcat cu bine intr-o namila de Boeing 747-400 cu etaj si 4 reactoare, full de rusi, indieni si chinezi. Am avut loc linga 2 rusoaice de 17, respectiv 18 ani, blonde cu ochi albastri, care ar fi castigat fara drept de apel selectia pentru coperta urmatorului numar Vogue. Vorbeau o engleza infioratoare, prin urmare ne-am inteles mai mult prin semne - mi-au zis ca se duc la San Francisco pentru… shopping ca e nu stiu ce festival de mobila. Erau oricum imbracate in branduri fine din cap pina-n picioare. Le-am dat sa asculte Vice si au crezut ca e INXS.

Cind am decolat, am observat cu stupoare ca tot spatiul verde din proximitatea pistelor este plin de iepuri de cimp. Am vazut cel putin 20 - si din aia de soi, mari si grasi. De la Paris am zburat in nord, inspre Olanda (am trecut pe deasupra Amsterdaamului, unde probabil de la atita ‘’iarba’’ era ceata), apoi peste Islanda, next Canada si, in sfirsit, San Francisco. A fost pentru prima data cind am zburat cu un transatlantic, asa ca nu stiu daca asta este o regula generala sau pur si simplu am avut noroc, dar experienta a fost superplacuta: zbor lin, sigur, fara nicio turbulenta. Dupa ce s-a ridicat in aer, magaoaia supersilentioasa mi-a dat impresia ca sta pe loc. Papa pe AirFrance este delicioasa: am halit o mincare de pui fabuloasa cu un sos gros de rosii si usturoi, cartofi cu menta si mirodenii, tarte reci cu mix de legume si iaurt proaspat, o prajitura de ciocolata si vanilie facuta parca de bunica (aia din Provence) si am baut un vin rosu La Baume din 2007 demisec si foarte aromat. Singura chestie naspa a fost designul scaunelor – pentru un tip mai bine facut sunt cam incomode, mai ales in conditiile unui zbor de 10 ore. Cei mai nefericiti au fost americanii genuini (a se citi supraponderali) care aratau pe scaunele francezilor precum niste uriasi si depresivi dovlecei umpluti gata sa explodeze afara din cratitza.