Archive for November, 2006

Cine construieste viitorul?

Saturday, November 25th, 2006

… sau pe baza a ce? mai bine spus.

Am fost saptamina aceasta in Germania, la invitatia a BASF, lider mondial in produse chimice. Nemtii au organizat la Ludwigshafen, unde au headquarter-ul, o intilnire intre jurnalisti de stiinta si economie din intreaga lume (am fost peste 100) si oameni de stiinta si specialisti de la laboratoarele lor (vreo 10 ochelaristi :-)). Cit timp am fost acolo, am privit acest event cu mult scepticism - cauzat poate si de o oboseala imposibil de invins: am avut avion spre Frankfurt la 6 dimineata (prin urmare a trebuit sa ma trezesc la 3), la ora 11 eram in Mannheim, iar la 12 incepea, in Ludwigshafen, prima conferinta… si ultima avea sa se termine pe la 9 seara, in aceeasi zi. A doua zi, programul de speech-uri plicticoase s-a reluat la 7.50 dimineata!!! Organizare nemteasca, cum s-ar spune… ma rog, PR-ul de la BASF ar trebui, totusi, pus sa faca in jur de 1.000 de genuflexiuni in timp ce citeste din Shopenhauer (nu ma intrebati de ce tocmai Arthur. Poate pentru ca mie nu mi-a placut niciodata).

Dar trecind peste chestia asta, la citeva zile dupa ce m-am intors, dupa ce am avut prilejul sa dorm cit imi pofteste inima (mai precis azi-noapte), am inceput sa judec mai la rece lucrurile… iar conferintele BASF chiar au fost importante, atit din perspectiva financiara, cit si science. Nu are rost sa va obosesc cu formule complicate de chimie, proprietatile detaliate a diversi polimeri sau blah-blah-uri corporatiste - ideea principala este ca vehementa organizatiilor ecologice (Greenpeace si alte asemenea) - privite cu foarte muta neincredere pina nu de curind - a inceput sa se faca din ce in ce mai presant simtita in politicile europene. Iar ceea ce am vazut asta-vara la Paris, la Challenge Bibendum, la granzii din industria auto (o pleiada de prototipuri si tehnologii eco-friendly); am revazut acum in Germania la granzii industriei chimice - BASF - adica tipii care se ocupa la nivel mondial cu tot ceea ce se invirte in cam toate celelalte industrii, de la cosmetice la agricultura, de la computere la vopsele and so on. Cu alte cuvinte, o grija foarte acuta si urgenta fata de mediul in care traim. Iar aceasta grija se intinde de la imensul complex de fabrici si uzine BASF - cel mai mare din lume - pina la cel mai mic item pe care acestea le produc.

Lumea se schimba dramatic - nivelul de poluare este din ce in ce mai ridicat, iar resursele traditionale sunt pe cale a se epuiza in urmatorii 20 de ani. Daca pina acum, vedeam acest fapt ca pe o fatalitate la care vrind-nevrind trebuia sa fiu partas, prin semnalele trase de Michelin si BASF am inceput sa vad lucrurile diferit. Pentru ca daca toate transnationalele se vor ralia politicii eco-friendly (sau daca vor fi obligate sa o faca), viitorul nu va fi format neaparat din acel deseu industrial postapocaliptic cu care ne-am obisnuit din romanele SF bune si in filmele SF proaste :-) Mai mult de atit, viitorul mediu ne-ar putea rezerva niste surprize de proportii, pentru ca a fi atent fata de natura si a cauta resurse alternative inseamna in primul rind sa inovezi. Sa inovezi spectaculos. Mai multe despre aceste inovatii va voi povesti insa intr-un viitor articol din DESCOPERA.

 

Bed of Roses

Wednesday, November 8th, 2006

Vineri seara Soso, (ex)brand manageritza noastra (n-are nicio legatura cu bloggerul sociopat), a dat o petrecere de adio in Music Club, un local simpatic care se afla chiar la subsolul cladirii in care avem si noi sediul. Pe la 11 si ceva seara, pe scena clubului s-a suit o trupa de baietasi imberbi, discutabil talentati, dar cu mare priza la public - trupa Asa (Asha). Nu au cintat nicio piesa din repertoriul propriu (nici nu cred ca au compus ceva pina acum; am incercat sa dau de ei pe Google, dar n-am izbutit); in schimb au facut un concert de 3 ore si un sfert compus numai din hituri internationale all times. Solistul, un tip pispiriu si slab, care probabil ar da cu fruntea in marginea biroului meu, aducea nitel cu vocalul de la AC/DC. Cu toate acestea, cele mai reusite coveruri le-a facut dupa Always si Bed of Roses ale celor de la Bon Jovi; Freddie Mercury probabil s-a rasucit de citeva ori in mormint (in timp ce eu si gasca Publimedia ne prapadeam de ris), iar Bono, Michael Bolton sau Artanu’ cu siguranta au sughitzat de nenumarate ori pe parcursul noptii.

Dar nu (numai) despre baietii de la Asa este vorba in acest post, ci despre 5 fete, englezoaice, tinere de pina in 25 de ani care stateau la masa de alaturi din Music Club. Au baut toata noaptea numai apa plata cu lamaie, dar au urlat, au dansat si s-au distrat de parca dadusera pe gitlej cel putin o sticla de vodka. Am intrat in vorba cu ele… de fapt, se pare ca ele nutreau o anumita simpatie pentru mine si amicul Radu si am fost, oarecum, agatati; whatever. Am vorbit cu ele, am facut citeva glume apoi, pe la 2, the girls au plecat - fusese ultima lor noapte in Bucuresti; aveau avion simbata dimineata. Ideea e ca aceasta intilnire friendly (eu si Radu ne-am purtat ca niste gentlemani ocupati ce suntem :-) ) mi-a dat o senzatie de… normalitate. Le intrebasem pe englezoaice daca s-au simtit bine in Bucuresti, apoi, dupa ce imi raspunsesera afirmativ, circumspect, le-am intrebat din nou daca sigur nu au patit ceva nasol. M-au privit cu ochi mari si mi-au zis ca nu, ca totul a fost ok si ca le-a placut sincer orasul si oamenii.

Acum este clar ca Bucuresti nu este in niciun caz un bed of roses.  In urma cu nici o luna de zile, intr-o seara, in timp ce mergeam acasa, m-am intilnit in proximitatea Parlamentului cu un grup de 10 indieni. Participasera la un simpozion, apoi avusesera proasta inspiratie de a ramine sa viziteze “monstrul”, in loc sa plece impreuna cu grupul. Dupa ce se plimbasera in voie prin Casa Poporului, iesisera pe bd. 13 Septembrie, in strada sa ia un taxi. Pina sa ma intilnesc cu ei, foarte putini soferi oprisera (pentru ca dupa aspect, indienii aratau ca un grup de rromi), iar cei care avusesera amabilitatea, demarasera imediat dupa aceea (deoarece, dupa cum aveam sa aflu, nu stiau engleza, habar nu aveau cum sa comunice cu ei sau - evident - isi bagau picioarele in el de tarif si cereau preturi exorbitante). De asemenea, majoritatea indivizilor care treceau pe 13 Septembrie in acea seara, ii ocoleau, ii priveau ciudat sau ii injurau… motiv pentru care, indienii mei au fost total surprinsi cind m-am oprit, am vorbit cu ei si le-am comandat 2 masini, folosind telefonul meu mobil. Inainte de a pleca au facut in fata mea niste plecaciuni adinci, de parca as fi fost un semizeu…

Am auzit si am vazut lucruri mult mai grave pe care le-au patit diversi straini in mindra noastra capitala - nu are rost sa le comentez aici. Insa mi-as dori tare mult ca toti cei care ne viziteaza sa plece de aici cu impresia englezoaicelor din Music Club. Iar pentru asta, nu e nevoie de mare lucru. Nu putem schimba orasul peste noapte, nu putem face curatenie generala batind din palme (schimbind borduri or somethin’ :-) ), nu putem darma blocurile cenusii care asfixiaza aceasta asezare. Putem, in schimb, sa avem bun simt si putina bunavointa. Chestia asta nu ne costa chiar nimic.