Bed of Roses

Vineri seara Soso, (ex)brand manageritza noastra (n-are nicio legatura cu bloggerul sociopat), a dat o petrecere de adio in Music Club, un local simpatic care se afla chiar la subsolul cladirii in care avem si noi sediul. Pe la 11 si ceva seara, pe scena clubului s-a suit o trupa de baietasi imberbi, discutabil talentati, dar cu mare priza la public - trupa Asa (Asha). Nu au cintat nicio piesa din repertoriul propriu (nici nu cred ca au compus ceva pina acum; am incercat sa dau de ei pe Google, dar n-am izbutit); in schimb au facut un concert de 3 ore si un sfert compus numai din hituri internationale all times. Solistul, un tip pispiriu si slab, care probabil ar da cu fruntea in marginea biroului meu, aducea nitel cu vocalul de la AC/DC. Cu toate acestea, cele mai reusite coveruri le-a facut dupa Always si Bed of Roses ale celor de la Bon Jovi; Freddie Mercury probabil s-a rasucit de citeva ori in mormint (in timp ce eu si gasca Publimedia ne prapadeam de ris), iar Bono, Michael Bolton sau Artanu’ cu siguranta au sughitzat de nenumarate ori pe parcursul noptii.

Dar nu (numai) despre baietii de la Asa este vorba in acest post, ci despre 5 fete, englezoaice, tinere de pina in 25 de ani care stateau la masa de alaturi din Music Club. Au baut toata noaptea numai apa plata cu lamaie, dar au urlat, au dansat si s-au distrat de parca dadusera pe gitlej cel putin o sticla de vodka. Am intrat in vorba cu ele… de fapt, se pare ca ele nutreau o anumita simpatie pentru mine si amicul Radu si am fost, oarecum, agatati; whatever. Am vorbit cu ele, am facut citeva glume apoi, pe la 2, the girls au plecat - fusese ultima lor noapte in Bucuresti; aveau avion simbata dimineata. Ideea e ca aceasta intilnire friendly (eu si Radu ne-am purtat ca niste gentlemani ocupati ce suntem :-) ) mi-a dat o senzatie de… normalitate. Le intrebasem pe englezoaice daca s-au simtit bine in Bucuresti, apoi, dupa ce imi raspunsesera afirmativ, circumspect, le-am intrebat din nou daca sigur nu au patit ceva nasol. M-au privit cu ochi mari si mi-au zis ca nu, ca totul a fost ok si ca le-a placut sincer orasul si oamenii.

Acum este clar ca Bucuresti nu este in niciun caz un bed of roses.  In urma cu nici o luna de zile, intr-o seara, in timp ce mergeam acasa, m-am intilnit in proximitatea Parlamentului cu un grup de 10 indieni. Participasera la un simpozion, apoi avusesera proasta inspiratie de a ramine sa viziteze “monstrul”, in loc sa plece impreuna cu grupul. Dupa ce se plimbasera in voie prin Casa Poporului, iesisera pe bd. 13 Septembrie, in strada sa ia un taxi. Pina sa ma intilnesc cu ei, foarte putini soferi oprisera (pentru ca dupa aspect, indienii aratau ca un grup de rromi), iar cei care avusesera amabilitatea, demarasera imediat dupa aceea (deoarece, dupa cum aveam sa aflu, nu stiau engleza, habar nu aveau cum sa comunice cu ei sau - evident - isi bagau picioarele in el de tarif si cereau preturi exorbitante). De asemenea, majoritatea indivizilor care treceau pe 13 Septembrie in acea seara, ii ocoleau, ii priveau ciudat sau ii injurau… motiv pentru care, indienii mei au fost total surprinsi cind m-am oprit, am vorbit cu ei si le-am comandat 2 masini, folosind telefonul meu mobil. Inainte de a pleca au facut in fata mea niste plecaciuni adinci, de parca as fi fost un semizeu…

Am auzit si am vazut lucruri mult mai grave pe care le-au patit diversi straini in mindra noastra capitala - nu are rost sa le comentez aici. Insa mi-as dori tare mult ca toti cei care ne viziteaza sa plece de aici cu impresia englezoaicelor din Music Club. Iar pentru asta, nu e nevoie de mare lucru. Nu putem schimba orasul peste noapte, nu putem face curatenie generala batind din palme (schimbind borduri or somethin’ :-) ), nu putem darma blocurile cenusii care asfixiaza aceasta asezare. Putem, in schimb, sa avem bun simt si putina bunavointa. Chestia asta nu ne costa chiar nimic. 

Leave a Reply