Kapitalizm iz dekadenz!

Desi nu ma simteam tocmai fresh si aveam chef de o web-leneveala cu o cana de ceai fierbinte in fata calculatorului pina sa imi vina somnul, aseara m-am dus la petrecerea anuala Hotel Campari. Evenimentul a avut loc pe Calea Victoriei, la Uniunea Scriitorilor, palatul fiind redecorat cu draperii si voaluri imense din matasuri rosii, paiete, proiectoare cu jocuri de lumini bizare si tot felul de decoratiuni stranii - statuete, picturi, masti, globuri de sticla. Toate acestea alaturi de muzica - jazz si valsuri din anii ‘30 plus citeva sunete experimentale (nu stiu in ce categorie s-ar putea incadra) pe care le scoteau o blonda si un instrument neidentificat, au creat o atmosfera de bal intunecat, oniric si senzual, de genul celei din filmul Eyes Wide Shut al lui Stanley Kubrick.

Bautura buna, mincaruri fine, pe de o parte tot felul de VIP-uletzi, starlete si asa-zisa lume buna a Bucurestiului (aceleasi fetze zimbaretze si autosuficiente pe care le vezi la toate party-urile de fitze), pe de alta parte trendinezi si tinere aspirante de toate felurile, citiva insi in tricou si rupti in fund (fripturistii de rigoare)… Dupa un aperitiv si o mica gustare, am lasat fetele in gradina palatului, la un pahar de Campari si sa se dea intr-un leagan neobisnuit, un soi de fotoliu spinzurat cu o fringhie intr-o cusca de fier, si am pornit cu prietenul Beavis sa inspectam mai atent locatia. ”Inotind” cu greu prin multime si trecind cu picioarele printr-o piesa experimentala de teatru (sau ceva de genul asta), am ajuns la etaj unde am descoperit doua separeuri, Camera Pasiunii si Camera Oglinzilor, care ne-au reconfirmat feelingul de Eyes Wide Shut.

In Camera Pasiunii - decorata numai in rosu - erau doua pustoaice (ma indoiesc serios ca aveau 18 ani) imbracate sumar, care stateau intinse lasciv pe niste perne mari si rosii. De asemenea, imprejmuit de sticla, am mai descoperit aici un pat imens in care “dormeau” doua tinere ce aduceau cu damele de companie de la inceputul secolului XX. Toti masculii care treceau pe linga ineditele perechi zimbeau pofticios si faceau poze cu telefonul mobil. In Camera Oglinzilor totul era argintiu, iar de tavan erau spinzurate vreo 50 de oglinzi (evident). In centrul Camerei se afla un alt pat urias si alte doua tinere, destul de despuiate, care se jucau cu pernele si simulau ca se saruta si fac sex una cu cealalta… Dupa ce am privit spectacolul vreo 10 minute, am ajuns cu Beavis la concluzia ca in jurul nostru este o decadenta ingrozitoare si ne-am intors in gradina. Aici, Beavis a descoperit cu stupoare ca filmuletul pe care il facuse cu telefonul lui mobil in Camera Oglinzilor nu s-a inregistrat… motiv pentru care am fost nevoiti sa ne intoarcem sus. :D Din nefericire, tinerele luasera o pauza si stateau tolanite sa bea un suc. Am mai pendulat in sus si-n jos si pe la 11 am plecat home. Una peste alta, a fost cea mai tare petrecere la care am fost anul asta.  

One Response to “Kapitalizm iz dekadenz!”

  1. Descopera » Blog Archive » Pink Martini Says:

    [...] La o luna dupa ce au concertat in Bucuresti (fara sa am habar de acest lucru), i-am descoperit si eu. Sunt 11 americani foarte simpatici, de diverse nationalitati, care produc o muzica rafinata ce nu are nicio legatura cu trendurile din 2007. De fapt, Pink Martini nu au nicio treba cu muzica moderna, ceea ce fac ei incadrindu-se perfect in soundtrackurile filmelor hollywoodiene din anii ‘50-’60 ai secolului trecut. Totul a pornit de la aceasta melodie, care a fost tema principala a acestei petreceri. La Soledad mi-a placut atit de mult incit, dupa party am scormonit in fiecare zi internetul cautind-o - fara sa am habar cum se cheama piesa sau cei care o cinta. In cele din urma, cu ajutorul PR-ului, am aflat ca sunt Pink Martini. De fapt, sunt Pink Martini featuring Frederic Chopin - primele doua minute de pian fiind Andante Spianato din Grande Polonaise Brillante. Daca va plac Amado Mio si La Soledad, intrati pe site-ul lor unde puteti asculta sample-uri de 1 minut din toate cele trei albume pe care le-au scos pina acum. [...]

Leave a Reply