O istorie culturala a consumului de whisky

Cu toate ca whisky-ul este o problema serioasa si, ca toate lucrurile serioase, reclama aplicatie, tenacitate si un strop de morga, nu putini sunt cei care au tratat problema divinei bauturi cu umor, cu lejeritate hitra sau ricanind scrisnit. Oricum, cu un suris atirnat in coltul gurii umede. Acestia dar si fidelii cu sorb religios, dependentii rafinati, bautorii de tejghea sau degustatorii de ocazie au distilat whisky-ul a patra oara, mutindu-l nu doar in anecdota folclorica, ci si in muzica, literatura sau film.

Rizind, Pierre Desproges, celebrul umorist francez, era fioros nevoie-mare fata de whisky, dupa cum intolerant parea sa fie fata de tot ce venea de dincolo de Canalul Minecii, de la menta ce impaneaza friptura de miel, pina la berea calda. Iata-l injurind: “Whiskyul este coniacul idiotului!” Sa fim bine intelesi. Minimalizindu-l cu atita furie, e limpede ca omul a priceput cit de important este. Injuraturile vizeaza in general mamele, iubitele si lucrurile sfinte. Cele din speta idolilor.

Nu altfel fac scotienii cu irlandezii si irlandezii cu scotienii. O butada scotiana afirma ca “Irlandezii practica trei distilari ale whisky-ului, pentru ca primele doua sunt nereusite.” Desi se spune ca, pentru un scotian, whisky-ul este la fel de inofensiv ca laptele pentru restul omenirii (vezi Mark Twain), irlandezii pretind ca licoarea i se mai si suie scotianului la cap. Cum se trateaza o gripa in Scotia? Cu o sticla de whisky, un pahar si o palarie-melon. Te intinzi in pat, iti asezi palaria pe picioare si incepi sa-ti torni pahar dupa pahar. In momentul in care incepi sa vezi doua palarii, inseamna ca ai inceput sa te vindeci. Irlandezii sunt pisicheri: sub o aparenta revarsare de tandrete, ei vor sa ne comunice faptul ca, pentru scotieni, tamaduirea e o forma de betie. Si cum sanatatea este regula, iar boala exceptia, de aici decurge gilgiitor faptul ca betia reprezinta, pentru scotieni, o forma de normalitate.

Winston Churchill, intratabil admirator al bauturii scotiene (se spune despre el ca-si cara sipul de licoare in fusul nedespartitului sau baston), a pus punctul pe i-ul din cuvintul whisky intr-un aforism de mare tarie: “Whisky-ul este forma cea mai caracteristica a colonialismului britanic.” Formula a cunoscut variante apocrife mai dure sau mai ingaduitoare, in functie de tara in care a fost citata.

Literatura care ascunde in sertarele sale tematice alcoolul sau careia acesta ii curge, pur si simplu, prin vine cunoaste doua mari blocuri antagonice, care repeta, in spatiul fictiunii, problemele Razboiului Rece. In vreme ce literatura rusa tremura de atita vodca (de la intruchiparile sale clasice, marca Goncearov si Cehov, trecind prin Esenin si ajungind la juna Irina Denejkina, autoarea adorabilului roman Vodca Cola), cea americana inoata in whisky. Doua scoli de gindire aparent opuse, dar care se revendica, in fond, din aceleasi pulsiuni imperialiste.

William Faulkner, bunaoara, in opera caruia nu se face prea des referire la whisky, radea o sticla pe zi cu religiozitate si se trezea  in Yoknapatawpha, tinutul sau de sub frunte. Suferind de cumplite dureri de spate, scria in picioare cu butelca de whisky pe podea si se consola cu ideea, tamaduitoare in directie Placebo, ca, aplecindu-se dupa ea, face exercitii benefice pentru spate. Iar frazele sale erau interminabile pentru ci nu stia sa puna punct. Whisky-ului, desigur.

Inaintea lui Faulkner, Edgar Alan Poe facea crize de dipsomanie, dupa el, Vollmann si Bukovski scriau pina cadeau cu capul pe masa. Parintii fondatori ai romanului american, Jack London, Scott Fitzggerald si Ernest Hemingway, nu aveau scirba de bautura si liudau, pret de cel putin o sticla pe zi, virtutile de muza ale whisky-ului. Primul care a renuntat a fost si cel mai putin talentat dintre ei: Jack London. In romanul sau autobiografic John Barleycom, aparut in 1913, London isi povesteste lupta cu alcoolismul. Titlul cartii este imprumutat dintr-un cintecel traditional englezesc si inseamna, mot-à-mot, Ion Graunte de Orz. Stiti care orz, nu? Poezia americana a generatiei beat (rugam cititi in engleza, desi nici in romina nu se pierd multe sensuri) este imbibata serios in whisky, iar proza aceleiasi perioade (William S. Burroughs, Peter Orlovsky, Jack Kerouac, Neal Cassady etc.) nu se lasa mai prejos, adaugind bauturii si doze semnificative de narcotice. Un site interesant dedicat temei este http://aubry.free.fr/, cu un capitol care se intituleaza chiar  Beat, Whisky & Poetry.

Mai mult, incepind cu 4 aprilie in suplimentul Descopera povestea whisky-ului care apare gratuit impreuna cu revista Descopera.

Leave a Reply