Piatra si doamna din lift

How does it feel
To be on your own
With no direction home
Like a complete unknown
Like a rolling stone?

(Bob DYLAN, 1965)

Am avut oare vreodata 15 ani? Acum imi vine foarte greu sa cred asta. Si, oricum, daca accept “aparentele” si ma impac cu acest lucru, am impresia ca au trecut mii de ani de atunci si nu doar 12. Totul s-a schimbat inauntrul si in jurul meu, iar eu nu mai pot sa-l inteleg pe acel eu care am fost, la fel cum probabil nici el, daca ar calatori pentru citeva minute in timp, nu m-ar mai intelege pe mine. Ceea ce, pina la urma, este normal. Poate. Stati linistiti, acesta nu este preludiul unei dezvaluiri senzationale. Nu mi s-a intimplat nimic deosebit atunci. Sau poate ca totul era deosebit pentru ca eram ancorat cu alte simturi la realitate. Si inca mai credeam, citeodata, in suprasensibil.   

In sfirsit, pe cind aveam eu 15 ani, am fost, de Revelion, impreuna cu un foarte bun prieten la mare, la Mamaia. Doar noi doi. Eram amindoi indragostiti de doua gingase domnisoare, dar intrucit eram si mult prea timizi pentru a ne asuma sentimentele si a actiona in consecinta, am ratat ocazia de a le invita sa petreaca Anul Nou cu noi. Am ajuns asadar pe o vreme superba la Mamaia - un cer de un albastru imperial si un soare urias, asa cum se intimpla intotdeauna la mare dupa o furtuna napraznica - si am petrecut acolo, intr-o deplina singuratate, ultimele zile din 1995. Nu era nici dracu’ pe plaja, nici dimineata, nici la prinz, nici seara, asa ca ne-am plimbat pe plaja aceea goala si ireala, in lung si in lat, discutind aprins si mult un amalgam de subiecte (eram amindoi pasionati de foarte multe lucruri: istorie antica, religie, filosofie existentialista, literatura SF si fantasy, muzica rock) sau tacind milc si visind cu ochii deschisi vreme de citeva ceasuri.

Intr-una dintre aceste zile, am gasit printre milioanele de pietricele de pe malul marii, una micuta in forma de triunghi. Am cules-o intimplator de pe nisip, cautind o piatra buna de aruncat in mare pentru “facut broscutze”. Era o piatra alba, cu doua colturi roase si unul spart, care parea sa aiba gravate pe ea niste rune stravechi, scrise intr-un limbaj mort de milenii. Am bagat acea piatra bizara in buzunarul blue jeansilor si de atunci am pastrat-o acolo, zi de zi, vreme de citiva ani. Daca as fi crezut in talismane magice, probabil ca acea piatra ar fi fost talismanul meu. De multe ori, cind eram fericit sau suparat sau plictisit sau obosit sau visator sau furios sau satisfacut bagam mina in buzunar si simteam piatra aceea bizara si rece. Tinind-o linga mine atita vreme, piatra a fost martora (in)voluntara a unor evenimente majore din viata mea - a participat la o multime de “pentru prima data”.

Intr-o buna zi, in urma cu vreo 5-6 ani, am pierdut-o. Initial, am simtit o frustrare si o furie uriasa, de parca imi pierdusem o parte din suflet. Citeva saptamini, am continuat sa bag mina in buzunarul gol cautind-o frenetic si disperat, la fel cum Bilbo Baggins sau Gollum isi cautau Inelul in Lord of the Rings. Apoi mi-am adus aminte ca eu nu cred in pietre magice. Nu intotdeauna. Si era, totusi, o piatra ca oricare alta. In scurt timp, am uitat cu desavirsire de ea.

Mi-am adus aminte subit de piatra pierduta simbata seara cind, impreuna cu citiva prieteni, am fost La Motoare, terasa de vara a Laptariei Enache, sa bem niste bere. De mai bine de 10 ani de zile, de cind am fost acolo pentru prima oara (cu piatra in buzunar, evident :-)), in liftul Laptariei se afla o doamna. Aceeasi doamna. Am zimbit si am ris de ea de nenumarate ori pentru ca de peste 10 ani face acelasi lucruri: tzese si crosheteaza. Cu o figura grava, mereu ocupata, mereu concentrata pe pinza si atzele ei. A cusut atit de mult pina acum incit, probabil, ar fi trebuit sa imbrace deja intregul Pamint intr-un urias mileu (sau goblen) chicios cu floricele rosii. Dar ea nu a avut niciodata astfel de aspiratii. In schimb, de-a lungul anilor, la fel ca si piatra, a fost martora (in)voluntara a numeroase lucruri, mai importante si mai marunte, care s-au intimplat in viata celor care am trecut pragul Laptariei.

Liftiera Laptariei

Leave a Reply