Corul a esuat

Ce insemna sa-ti fie bagat pumnul in gura si nu doar la figurat, ci de-a dreptul pumnul, gheata, cizma, sa fii redus la tacere pentru ca ti-ai permis  sa gandesti si sa te exprimi liber?! Cenzura si mai apoi, dupa ce chipurile aceasta fusese inlaturata, perfida autocenzura au fost un mijloc de mutilare si suprimare a fiintei omenesti. Timp de decenii oamenii si-au pierdut locul de munca, dar si libertatea pentru faptul ca au spus si au scris anumite cuvinte.” Dan Stanca, 8 iulie 2008, Romania Libera

Citeva luni mai tirziu, in aceasta toamna, Dan Stanca a parasit (de voie, de nevoie) Romania Libera (sic!), in urma unui articol despre Ion Antonescu si rolul maresalului in Holocaustul romanesc - zice el. Vestea am primit-o de la Lucian, care s-a intilnit cu domnul Stanca la o lansare de carte, in urma cu doua saptamini. Am cautat articolul cu pricina pe site-ul ziarului, insa nu l-am gasit. Daca textul a produs o asemenea iritare incat autorul lui a fost “executat” din schema editoriala, e de inteles ca a sa creatie a fost arsa pe rug si eradicata din mediul online. (Intre paranteze fie spus, uitindu-ma dupa articolul lui Stanca, am dat peste altul, semnat de Iosif Toma Popescu, Romania salvata de la Holocaust, Restituirea adevarului - de asemenea controversat si “suspect”). Prin urmare, necitind articolul, nu pot sa vorbesc in cunostinta de cauza. Stanca i-a spus lui Lucian ca nu a facut nicio apreciere personala vizavi de persoana maresalului, ca nu a tras concluzii si nu a incercat sa evidentieze nimic. Omul a pus, pur si simplu, cap la cap niste documente si marturisiri, iar din acestea reiesea ca implicarea lui Antonescu in pogromul evreilor nu este atit de accentuata precum invatam astazi din majoritatea manualelor de istorie. Atita tot.

Nu-l cunosc pe domnul Stanca (despre o carte de’a sa, Pasarea orbilor, puteti citi o cronica pe blogul lui Razvan Codrescu). De asemenea, figura maresalului nu m-a pasionat niciodata. Din istoria moderna, eu unul am avut un singur preferat - Mircea Eliade, iar spre deosebire de colegii mei din liceu si facultate (multi dintre acestia facusera un adevarat cult pentru Regalitate, Romania Mare si epoca interbelica), pe mine m-a atras mai mult romantismul Evului Mediu (si nici macar acela romanesc). Prin urmare, din nou, nu pot vorbi in cunostinta de cauza. Observ, totusi, ca avem oarece probleme cind ne raportam la secolul XX. Sunt foarte multe voci in corul istoricilor, analistilor, jurnalistilor si formatorilor de opinie care incearca sa puna ordine in memorii si in trecut. Uneori acest cor cinta prea tare, urlind din toti bojocii (vezi cazul celebrului ponei roz cu zvastica pe poponeata). Alterori, falseaza (vezi tam-tamul iscat despre foarte discutabila reabilitare partiala a lui Ion Antonescu). Citeodata, poate tocmai cind ar trebui sa vocifereze mai tare - este mut (vezi cazul tacerii suspecte a autoritatilor si mass media vizavi de recenta devastare a Cimitirului Evreiesc din Bucuresti). Da, avem de’a face cu o problema deloc comoda, iar unele rani sunt inca deschise. Pe de alta parte, pina acum, “corul” a esuat - in spatiul public, nu am avut parte de un concert (fie el duios ori aspru, care sa taie in carne vie), ci doar de cacofonii.

Poate cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in cei patru ani de stiinte-politice & sociologie de la SNSPA este ca cea mai mare greseala pe care o poti face ca observator / analist / politician / reprezentant al societatii civile / platitor de taxe sau bagator de seama e sa judeci lumea in absoluturi (ironic, cam asta zicea si Obi-Wan Kenobi, spre sfirsitul ultimului film Star Wars: “Only a Sith deals in absolutes.” - Sith fiind the bad guys of the Force, Darth Vader, de exemplu). Extremele - bune, rele, cum or fi - sunt niste puncte ideale care exista numai in teorie. In realitate, in lumea in care traim, intalnim o multime de grade, de nuante, de zone gri, iar daca nu le descifram ca atare si nu tinem seama de cit mai multe dintre ele, riscam sa ne formam o imagine (foarte) deformata. Si sa judecam strimb.

Leave a Reply