Despre cum sa-ti pierzi o ora din viata… numai in Romanica (sic!)

Raluca imi zice sa postez si eu ceva azi, ca nu mai are ce citi pe blog. O sa va spun o poveste din “Romanica” cum ar zice distinsul coleg CTP, o ”Romanica” in care pentru a cumpara un nenorocit de aparat radio ar trebui in prealabil sa iei un pumn de calmante si/sau sa faci o vizita la psihiatru/yoghin pentru a invata cele mai eficiente metode de calmare ale animalului ascuns din id. (?!)

Am fost aseara cu mama la M…y cel mare, de linga magazinul U…a. Radioul bunicii mele si-a dat obstescul sfirsit in weekend-ul trecut (dupa aproximativ 30 de ani de functionare impecabila!!!) si intrucit mamaie e bolnava, mai shade si in pat - nu se uita toata ziua la telenovele -, mai asculta cotele Dunarii, vremea in tara, muzica populara si chestii d’astea care se dau pe radiourile de stat romanesti. Prin urmare, ne-am gindit sa-i luam o scula noua (de fapt mama - spre rusinea mea, eu fac parte din categoria aceea de nepoti care se vad cu bunicii numai de sarbatori si, in rest, nici nu vorbesc cu ei). Dar intrucit mama nu se pricepe la electrice, m-a luat si pe mine. Am ajuns la M…y in jur de 8 fara 10 seara. Magazinul era pustiu. Ne-am plimbat noi pe acolo si am gasit in cele din urma un aparat ok, potrivit pentru o femeie care face anul asta 80 de ani (Sa traiesti, Mimico!!!). Cum spuneam, magazinul era pustiu - nu erau nici cumparatori, nici baieti/personal cu tricouri rosii. Asteptam vreo 5 minute, timp in care eu pendulez si nu vad pe nimeni. Ma duc la casa. O cucoana tinara si roascata imi spune ca va veni IMEDIAT cineva. Mai trec 5 minute. Apare un baiat cu coshuri pe fatza si cioculetz in stil musca. Ii zicem ca vrem sa cumparam radioul ala. “Imi pare rau, dar eu nu sunt de la radiouri”. Se duce sa vorbeasca cu baiatul de la telefoane mobile. Amindoi ginguresc, isi dau coate, asta ciochistu’ ii zice lu’ ala de la mobile sa vina. Ala ca nu poate. Se intoarce ciochistu’: “Imi pare rau, eu sunt de la televizoare, o sa chem pe cineva.” Mai trec 5 minute (posibil 10). Intre timp, eu ma duc si ma invirt de vreo 3 ori la standul de DVD-uri. Ma intorc. Inca nu venise nimeni. Apare in cele din urma un tinar chel cu un cioc mare si lung. Al doilea ciochist (numit chelu’ de acum inainte) isi cere mii de scuze, spune ca era in pauza de masa. Eu unul nu stiam ca se da si cina la serviciu, dar poate ca asa e la marile companii… Ii zicem ca vrem sa cumparam aparatul. Ne zice ca nu stie daca mai are. Se duce sa vada in stoc. Mama e siderata. Trec 5-6 minute, posibil mai mult. Intre timp, ajung la o vitrina unde vad 2 cutii cu modelul de radio al bunicii. Injur, impreuna cu mama. Apare si chelu’. ”Ne pare rau, nu mai e!” Ii arat euforic vitrina. Ma priveste circumspect, apoi isi baga mainele in buzunar dupa cheile de la vitrina. Evident, NU le are la el. Pleaca chelu’ dupa chei. Trec intre 5 si 10 minute!!! Se intoarce chelu’ cu o pereche de chei. Cheile NU merg. Siroaie grele de transpiratie incep sa-mi curga pe spate, simt ca imi urca singele in cap. Chelu pleaca dupa alte chei. Trec 3 minute, posibil 4. Vine chelu’, deschide vitrina. Cutiile din vitrina sunt goale. Simt ca innebunesc. Apare ciochistu’. “Baaa… nu stii ca radiorile astea P… sunt in magazia de jos?” Il intreb ca daca stia EL unde sunt, de ce NU a adus, IN PANA MEA, de prima data, radioul. Imi spune cu toata candoarea: “Pentru ca eu nu sunt de la radiouri.” Pumnii mi se incordeaza spasmotic si fac eforturi deosebite sa nu-l pocnesc. Pleaca chelu’ in magazie. Vine dupa 6 minute cu mainile goale. Nu a gasit nimic. “S-or fi vindut toate!” imi marturiseste el. Mama, in pragul isteriei, ii zicea sa ni-l dea pe ala expus in raft. Tipul se conformeaza. Ia o cutie, se duce la raft. Impacheteaza tacticos, cu mare grija, aparatul. Stringe frumos firele, le leaga cu sirmulita neagra, pune aparatul intr-o punga de plastic pe care o lipeste bine, apoi il baga in cutie, pe care o lipeste cu scoci, de mai multe ori. Operatiunea dureaza 3 minute. Ne zice triumfator sa mergem sa-l platim, apoi sa ne ducem la standul de testare. Il intreb de ce dracu’ l-a mai ambalat si lipit atita daca oricum trebuia testat. Chelu’ nu stie sa-mi raspunda. Ma priveste cu ochi mari si blajini, de vitzica. Insfac aparatul, mama vrea sa mergem la casa, dar eu ma razgindesc. Ii zic chelului: “Amice, uite, tu nu ai nicio vina ca esti idiot, vreau sa vorbesc ACUM cu seful tau!”. Isi cere scuze pe un ton umil, ca nu se poate, ca “seful e in pauza de masa”! Plecam la casa. Si de aici aflu ca seful maninca. Mergem la standul de teste unde baiatul de acolo desface cu greu ambalajul. Evrika! Radioul P… merge perfect. Mai trec citeva minute pina cind este ambalat din nou. Iesim furtunos din M… Privesc ceasul. Stupefiat, constat ca este 9 fara 5 minute seara. Ma gindesc ce frumos i-ar sta unei bombe cu ceas (din acelea grotesc de mari, ca in desene animate sau in filmele cu Bruce Willis) undeva la mijlocul magazinului M…, intre standul de TV si cel cu iPod-uri. BUUUUUUUUUUUM! ‘ratzi ai dreaq!

Marc 

Leave a Reply